Actrița s-a născut pe 26 august 1894 și a trăit 98 de ani, până pe 22 decembrie 1992. Călătoria sa de aproape 100 de ani pe Pământ nu a trecut neobservată, căci a fost una dintre cele mai iubite profesoare de actorie din țara noastră. Prin mâna ei au trecut o mulțime de actori, pe care i-a șlefuit așa cum a văzut că făcea Lucia Sturdza Bulandra, care i-a fost profesoară și pe care a luat-o drept exemplu.
Adevărul este că marea Aura Buzescu nu a intrat din prima la teatru și a pășit cu pași timizi spre scenă, deși își dorea enorm să devină actriță. După mai multe încercări, copila simplă, crescută cu modestie de părinții care o voiau gospodină, soție și mamă, a reușit să intre la facultate și să se pregătească pentru o viață petrecută pe scenă. Și-a îndeplinit și celelalte roluri, de gospodină, mamă și soție, căci a reușit să îmbine cariera cu sfera personală, fără să își neglijeze casa și familia.
„Nimic în familia mea de oameni așezați nu era de natură să mă îndrepte spre artă, și mai ales spre teatru. Părinții mă pregăteau pentru îndeletnicirile obișnuite ale femeilor din lumea mea: gospodină, soție și mama a doi copii. Cred că acestei pregătiri îi datorez buna organizare a vieții mele de dincolo de scândurile scenei. Zic buna organizare, și sper că soțul și copiii mei n-ar avea cruzimea să mă dezmintă. Căci îmi ador copiii și țin la casa mea ca o femeie tihnită care n-ar fi avut în viață alt ideal decât casa și familia ei.
Iar dacă în liniștea căminului se furișează câteodată, pe ușa care dă spre teatru, câte o adiere de vânt e un motiv mai mult să mă reîntorc spre ai mei cu mai multă inimă și să-mi caut în apropierea lor liniștea pe care scena, cu freamătul ei, nu poate să mi-o dea. Și pentru întâia oară în viața mea am știut să stăruiesc, căci Tina Barbu nu m-a primit. Adică nu m-a primit odată, de două ori, de trei ori. Dar vorba Bibliei n-a dat greș. Ușa mi s-a deschis. Și s-a închis iarăși.
Dar acum aveam făgăduiala Tinei Barbu că va vorbi cu Ion Livescu să mă prepare pentru Conservator. Și cu asta făcusem încă un pas spre teatru. Ion Livescu m-a preparat și am fost primită, cred că fără entuziasm. Era și firesc. Ce căuta între atâtea cucoane elegante un biet copil stângaci venit dintr-o lume care nu avea nimic comun cu teatrul?”, și-a amintit regretata Aura Buzescu într-un interviu.
Marea actriță a recunoscut că se temea de severitatea profesoarei sale, însă a învățat de la ea tot ce știa în acest domeniu și, mai târziu, a venit rândul ei să dea mai departe cunoștințele dobândite. Iată ce a mai povestit despre debutul ei în teatru:
„Am fost repartizată la clasa doamnei Lucia Sturdza Bulandra. N-aș putea spune că eram o elevă fericită. Strașnică profesoară, care a scos atâtea rânduri de elevi străluciți! Dar era de o severitate care mă paraliza. Nu odată, ducându-mă spre Conservator, mă rugam de Dumnezeu să fiu în întârziere, ca să am motiv să nu mai intru în clasă.
Sunt azi departe de vremurile acelea și-mi dau seama mai mult ca oricând că severitatea aceea a profesoarei a lăsat în mine tot ce formează azi temelia carierei mele teatrale: îndârjită pornire de lucru și o neîndurată severitate cu mine însămi.
De altfel, profesoară mea de atunci s-a transformat în prima mea directoare și prima mea directoare de scenă. Sub supravegherea ei am făcut primii mei pași pe scenă și am cunoscut primele succese. Și tot prin ea am cunoscut omul de care mi-am legat mai târziu zilele vieții mele. Astfel soarta mea bună a trecut prin mâna d-nei Bulandra.”
A declarat în nenumărate rânduri că îi este recunoscătoare profesoarei sale și că fără ea nu ar fi ajuns niciodată atât de departe.
„Am fost admisă la Conservator în clasa aceleia care mi-a fost maestră, apoi directoare, Lucia Sturdza Bulandra, a cărei plecare dintre noi a lăsat un gol care este și va rămîne de neîmplinit. Fără îndrumarea și ajutorul său plin de bunăvoință nu cred că aș fi putut duce pînă la capăt începutul meu de carieră, mult prea neobișnuit și copleșit de greutăți.
Intrată la Conservator cu o „Fabulă”, mi-am descoperit vocația alături și sub îndrumarea marii mele maestre; acolo mi s-au limpezit căile, s-a conturat genul de studiu căruia urma să mă consacru. La data trecerii examenului de absolvire, eram de un an angajată în formația teatrală a soților Bulandra.”, spunea ea, potrivit unui text publicat în revista Teatrul, în 1964.
Anul 1912 a fost anul în care s-a văzut admisă la Conservatorul din București, iar în 1914 a debutat pe scenă, în rolul lui Serge din „Anna Karenina”, de Lev Tolstoi.
A avut ocazia să joace atât pe scena Teatrului Excelsior, cât și pe cea a Teatrului Național București. Cele mai cunoscute roluri ale sale au fost: Hedwiga din „Luminătorii”, de H. Bataille; Mira din „Meșterul Manole”, de Lucian Blaga; Hedda Gabler din piesa „Hedda Gabler”, de Henrik Ibsen; rolul principal din piesa „Ifigenia”, de Mircea Eliade.
După ce și-a dovedit competența pe scenă, a început și o carieră didactică, devenind profesoară la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Având-o drept model pe actrița Lucia Sturdza Bulandra, a început să șlefuiască tinere talente, iar printre elevii ei s-au numărat Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Gina Patrichi, Gheorghe Cozorici și mulți alții.
„Am avut o serie de elevi foarte buni: Victor Rebengiuc, un artist cu însușiri mari, cred că e și un deosebit de dotat actor de comedie; Mircea Albulescu — ale cărui calități nu le-am întrezărit de la început, astăzi un mare actor al teatrului românesc; Gheorghe Cozorici, azi printre actorii importanți ai Teatrului Național; Vasile Nițulescu, realizatorul unor roluri de seamă; Matei Alexandru, foarte laborios și înzestrat, pe care-l apreciez în chip deosebit; Gina Patrichi, un mare și frumos talent; Sanda Toma, despre care de la început mi-am dat seama că e un autentic talent; Eugenia Bosinceanu, Aurelia Sorescu — și alții, aflați în București și în teatre din țară. Aveam deci un material uman de o valoare răscolitoare. I-am simțit pe mai toți nu numai ca elevi, tineri învățăcei, ci și ca pe niște copii ai mei. A fost o mare încântare să-i pregătesc pentru carieră, să-i îndrum.”, spunea ea cu mândrie.
Dintre toate rolurile, cele de mamă și de profesor i-au adus cele mai mari satisfacții. Iată cât de frumos vorbea despre bucuria simțită în momentele în care își vedea elevii evoluând:
„Nu este bucurie mai mare ca aceea a unei mame care conduce primii pași ai fiului ei. Și nu este egalată decât de bucuria profesorului când apare în lume alături de elevul său. Acesta este sentimentul pe care îl încerc alături de tinerii interpreți, elevi ai mei sau ai altor colegi de-ai mei. Încurajez pașii tineri, dar uneori mă și încrunt. Aș vrea să aud totdeauna nota justă.”, (fragment din articolul „De vorbă cu d-na Aura Buzescu”, publicat în revista „Ilustrațiunea Română”)
Aura Buzescu s-a stins în 1992, însă continuă să existe prin elevii săi, care au dus mai departe tot ce i-a învățat și prin înregistrările cu performanțele acestora. Într-o declarație emoționantă spunea „Eu am trăit numai pentru artă”. În prezent, numele ei se aude des în București, căci o stradă din Sectorul 2 a fost numită în cinstea sa.
Urmareste-ne pe Google News
